Familia Minovici si istoria unui inceput de drum

 

Pentru istoria medicinii româneşti moderne, familia Minovici poartă calitatea de întemeietori şi ctitori. O biografie completă a acestei familii nu s-a redactat, iar printre puţinele lucrări, axate îndeosebi numai pe cele trei personalităţi ştiinţifice care au creat renumele familiei, fraţii Mina, Ştefan şi Nicolae Minovici, amintim lucrarea : Fraţii Minovici de N. Ioanid şi B. Angelescu (Editura Ştiinţifică, 1970, Bucureşti) şi I.M.L. "Prof. Mina Minovici" în pragul unui secol de activitate (sub redacţia Prof. Dr. Moise Terbancea, Bucureşti, 1982) .

  • Nicolae Minovici, doctor în medicină, cu lucrarea "Tatuajele în România"

  • Mina Minovici, profesionalism si pasiune

  • Dumitru Minovici, unul din primii CEO romani prezenti la virf intr-o multinationala

  • Legişti, chimisti, ingineri de calibru, Minovicii au lăsat o moştenire culturală şi socială aparte

  • De numele Minovici se leagă înfiinţarea unor instituţii importante precum Institutul Medico Legal, Spitalul de Urgenţă, Facultatea de Farmacie, Facultatea de Chimie, Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, Salvarea

  • Familia Minovici a marcat istoria Bucureştiului şi nu numai, prin activitatea, pasiunile şi implicarea membrilor sai în stiinţă, cultură sau viaţa socială

  • Realizarile familiei Minovici au însemnat pentru societatea românească depăşirea unor mari decalaje istorice în plan social şi cultural

  • Familia Minovici şi-a legat profund destinul de cel al României de-a lungul a doua secole

  • Moştenirea culturală a familiei Minovici merita cunoscuta si apreciată

 

 

Pentru istoria medicinii româneşti moderne, familia Minovici poartă calitatea de întemeietori şi ctitori. O biografie completă a acestei familii nu s-a redactat, iar printre puţinele lucrări, axate îndeosebi numai pe cele trei personalităţi ştiinţifice care au creat renumele familiei, fraţii Mina, Ştefan şi Nicolae Minovici, amintim lucrarea : Fraţii Minovici de N. Ioanid şi B. Angelescu (Editura Ştiinţifică, 1970, Bucureşti) şi I.M.L. "Prof. Mina Minovici" în pragul unui secol de activitate (sub redacţia Prof. Dr. Moise Terbancea, Bucureşti, 1982) .

 

O biografie a familiei Minovici este importantă atât din perspectiva evoluţiei istorice a ştiinţei româneşti moderne, cât şi din perspectiva modului în care o familie modestă la început, de clasă mijlocie, reuşeşte printr-un efort susţinut să se realizeze social şi spiritual, prin mijloace proprii, într-o societate în curs de modernizare.

 

Traseul social al familiei Minovici începând cu mijlocul veacului al XIX-lea, nu se deosebeşte foarte mult de traseul altor familii din burghezia mijlocie sau chiar mică, către afirmarea profesională, pe calea nu foarte uşoară a profesiunilor liberale. Pentru România modernă, Bucureştiul a fost dintr-un început centrul urban şi cultural cel mai bine conturat şi cel mai atractiv spaţiu cosmopolit şi care oferea alternative profesionale şi culturale. Către mijlocul secolului al XIX-lea, întâlnim aici o societate multietnică, variată profesional.

 

Printre noii locuitori ai Bucureştilor şi ai altor oraşe româneşti erau şi vlahii balcanici, îndeosebi cei veniţi din Macedonia şi Epir. Începând cu 1850, numărul acestora este în creştere, pe fondul repetatelor crize interne ale statului otoman şi constituirii tinerelor state balcanice moderne. Ambele situaţii îngrădeau realizarea vlahilor balcanici, astfel încât mulţi au preferat să vină în România. În cadrul acestui proces se află şi începutul familiei Minovici.

 

Negutatorul din Tetovo, la Craiova

 

Printre primele valuri de vlahi macedoni care au sosit în Ţara Românească, pe fondul războiului ruso-otoman din 1806 - 1812, a fost şi un tânăr "neguţător de vite" originar din orăşelul Tetovo din Macedonia sârbească. Numele său era Ştefan Mina. Cum paşaportul îi fusese eliberat de autorităţile sârbeşti - care începuseră politica de "naţionalizare" a numelor celorlalte comunităţi etnice din teritoriile balcanice anexate de la turci - numele de Mina i-a fost schimbat în Minovici.

 

Ştefan Minovici s-a decis să rămână în Muntenia, pentru a se ocupa de negoţul său. Pentru început s-a stabilit la Craiova, unde s-a căsătorit cu o olteancă care i-a daruit patru băieţi. Aceştia au urmat şcoala grecească - aşa cum cerea moda. Cel de-al doilea fiu, pe nume Ştefan, va fi în centrul atenţiei noastre.

 

După alungarea vremelnică a bonjuriştilor, către 1849 - 1850, câmpul de activitate al negustorului de vite Ştefan Minovici s-a diversificat, comercializând cai în Austria şi Prusia. Cu timpul s-a dedicat aproape exclusiv comerţului cu cereale, drept pentru care s-a mutat cu întreaga familie în portul dunărean al Brăilei, de unde exportul de cereale se realiza mai lesne. Treptat, cei patru băieţi se vor integra în comerţul tatălui lor, mai puţin acela care-i purta numele.

 

Tânărul Ştefan avea o fire meditativă, fapt care l-a îndepărtat de la ocupaţia negustorească. El s-a căsătorit cu o brăileancă de origine grecească, Sofia Haliu, "văduva tânără cu un copil" şi s-a desfăcut de tovărăşia negustorească avută cu fraţii săi, după decesul tatălui. S-a mutat apoi cu familia sa în mahalaua Vatra Râmnicului - Sărat, dupa ce şi-a luat "partea de avere ce i se cuvenea".

 

Deşi nu a facut negoţ sau politică, Ştefan Minovici a fost ales primar al urbei Râmnicu Sărat. Din cei 13 copii ai săi au supravieţuit doar nouă : şase băieţi şi trei fete, dintre care Mina, Ştefan şi Nicolae vor da dovadă de foarte mult talent şi tenacitate în a-şi atinge idealurile. Asemeni tatălui său, Ştefan Minovici s-a stins din viaţă prematur, în 1876, nereuşind să se bucure de succesele copiilor săi.

 

Ne aflam la finalul domniei lui Cuza. Un târguşor precum Râmnicu Sărat nu era foarte potrivit pentru desăvârşirea educaţiei şi afirmarea profesională pe care fiii lui Ştefan Minovici au încercat-o după clasele primare. Atenţia lor s-a îndreptat deci către capitală.

 

Modernitatea incepea la Bucuresti

 

Bucureştenii cunoşteau efervescenţa unui oraş cosmopolit, încărcat cu toate valorile unei societăţi moderne, preluate şi adaptate în salturi, îndeosebi după 1848.

 

Se construiau bulevarde moderne - după axa nord-sud se lucra la axa est-vest; străzile pietruite sau asfaltate înlocuiau pe cele podite cu lemn sau uliţele prăfuite ale mahalalelor învecinate cu centrul; arhitectura locuinţelor private şi a edificiilor publice se alinia la curentul epocii; elitele sociale şi culturale absorbeau necontenit elemente tinere din clasa de mijloc, tot mai numeroasă şi diversificată profesional şi etnic, dar de un nivel intelectual tot mai consistent; cafenelele cu specificul lor literar, artistic, liber - profesionist sau lumpenproletar, erau o realitate cotidiană obişnuită; vestimentaţia modernă înlocuia tot mai mult - pe măsură ce generaţiile vechi se stingeau - elementul vestimentar oriental, nu demult preponderent şi adesea obligatoriu.

 

Oamenii urmau să înlăture ultimul aspect desuet: comportamentul determinat de o mentalitate în mare măsură neurbanizată. Acest proces va continua cu succes în primele decenii ale secolului XX, dar a fost întrerupt începând cu 1950.

 

Cum arăta lumea românească pe când cei trei băieţi ai lui Ştefan Minovici demaraseră negustorii înfloritoare în portul Brăilei? Care au fost realităţile cotidiene cu care s-au confruntat părinţii şi apoi cei 11 fraţi Minovici în copilăria lor valahă? Câteva repere ne-au rămas din "amintirile istorice" ale primul medic valah, Nicolae Kretzulescu, cu doctorat finalizat în 1839 la Paris.

 

Traversând stepa valahă cu diligenţa, el a întâlnit nu de rare ori bordeiele insalubre ale ţăranilor sau popasuri ale negustorilor de mangal, în plin câmp, cu căruţele lor.

 

În drumul său de întoarcere în ţară, în vara anului 1839, aflat undeva între Câmpina şi Bucureşti, tânărul medic a coborât din diligenţă pentru a se elibera de strânsoarea îngrămădirilor de oameni şi bagaje. Astfel a surprins doi negustori discutând : "uite ce au ajuns azi feciorii de boieri, un Golescu care măsoara drumurile şi un Kretzulescu doctor!" În acel moment şi-a dat seama că va avea de luptat nu numai împotriva lipsurilor legate de inexistenţa unui serviciu medical organizat, dar mai ales împotriva prejudecăţilor orientale.

 

În vremea când Nicolae Kretzulescu se născuse (1812), vreme în care şi Ştefan Mina, aromânul din Tetovo trecuse Dunărea cu oile sale în Moldo - Valahia, "mijloacele de comunicaţie, cel dintâi element de propăşire a unei ţări, nu exitau deloc; şosele pe atunci nu se pomeneau la noi, numele chiar de "şosea" era necunoscut".

 

De la doftoroaie la medici

 

În timpul deselor epidemii de ciumă, "în Bucureşti morţii se scoteau noaptea, auzeam carele încărcate trecând scârţâind sub ferestrele noastre; stam toţi cu porţile închise necomunicând cu nimeni, rudele şi prietenii se vedeau pe fereastră, prin trăsuri, proviziile se aduceau la poartă, unde până a nu se întrebuinţa erau spălate şi afumate".

 

Bucureştiul anilor 1850 - 1860", "se afla într-o stare nedescriptibilă: uliţele erau nepracticabile, toamna şi primăvara erau acoperite de noroaie şi de gropi în care se putea cineva îneca, iar vara praful se ridica după dânsele ca norii... cât despre uliţele mahalalelor era peste cu putinţă să mai umble cineva pe dânsele îndată ce începea vremea urâtă. Mahalale întregi erau maidane imense, cu câte o căsuţă pe ici colea ... Eclavagiu nu se pomenea în acea vreme; odată ce înnopta, uliţele erau cam pustii iar oamenii care mai ieşeau, aveau felinare cu dânşii ".

 

Această stare de lucruri a locurilor era cauzată de realitatea politică şi administrativă, oscilantă şi dezinteresată de bunul public. Astfel, nu-i de mirare să "găsim o stare de lucruri cu totul primitivă şi barbară. Abisurile şi arbitrărităţile cele mai revoltătoare erau considerate ca egale. Regula şi ordinea care conduc societăţile moderne în afaceri, erau necunoscute şi înlocuite de bunul plac şi arbitrariul autorităţii mari şi mici şi nu mai puţin a clasei privilegiate. Ignoranţa cea mai mare se întindea în aproape toate straturile societăţii; instrucţia se mărginea doar la structurile  boierilor. În familiile lor aveau dascăli greci, mireni sau călugări mai mult sau mai puţin învăţaţi... iar ţăranii erau trataţi ca robi atât de autorităţi cât şi de proprietari".

 

Dar generaţia lui Nicolae Kretzulescu şi a moldoveanului C. Varnav - primul român cu doctorat în medicină luat La Pesta!", urmată de generaţiile de medici pregătite de Carol Davila, au adus schimbări remarcabile în România din vechime.

 

"Să nu uităm" spunea la 1885 I.C. Istrati, "în ce condiţiuni ne aflăm în această ţară, căci cu toate că timpul nu e depărtat de noi, dar în atâta condiţiunile s-au schimbat, încât putem zice cu dreptate că epoca preistorică pentru ţara noastră a încetat de curând încă. În multe din principalele oraşe aveam de-abia câte un medic. Am putea zice ce medic! Uncheşii şi babele constituiau corpul medical curent, iar cucoanele doftoroaice constituiau corpul suprem, un fel de Academie de medicină". Era perioada de formare pentru aceia care vor fi Mina, Ştefan şi Nicolae Minovici. Ei vor face trecerea de la "antichitate " la "modernitate" în medicina românească, prin salturi succesive prin mentalitatea medievală a spiritului public. Ceva este putred în mentalitatea poporului căci, parafrazându-l pe I.C. Istrati , descoperim o realitate dureroasă şi pentru zilele de azi : "noi nu suntem deprinşi a ni se face bine. Uitaţi-vă la indiferenţa ce o avem pentru acei ce au luptat toată viaţa lor pentru binele patriei noastre!"

 

Moştenirea familiei Minovici este în egală măsură culturală şi socială. Au sprijinit întemeierea de instituţii în ajutorul celor mulţi şi ignoraţi de cei puternici, au popularizat un mod de viaţă în sprijinul celuilalt. Un ideal care se învaţă greu până să devină obişnuinţă, astfel încât putem spune că destinul familiei Minovici este o succesiune de gesturi altruiste faţă de contemporani şi cu puternice ecouri în posteritate. O succesiune de gesturi care încă mai reverberează. 

 

Bibliografie:

Adrian Majuru, “Familia Minovici. Univers spiritual”, Institutul Cultural Roman, Bucuresti, 2005

Adrian Majuru, „Bucuresti. Diur si nocturn”, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2009

N. Ioanid şi B. Angelescu, “Fraţii Minovici”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

Prof. Dr. Moise Terbancea, I.M.L., "Prof. Mina Minovici" în pragul unui secol de activitate, Bucureşti, 1982