Muzeul de Arta Populara "Dr. Nicolae Minovici"

Într-una dintre primele primăveri ale veacului tocmai încheiat, la bariera Bănesii, s-a oprit una din birjele de Herasca, obişnuite cu traseele lungi, aducând doi bărbaţi apropriaţi ca vârstă. Nicolae Minovici, proaspăt medic legist, care-şi finaliza doctoratul la Paris şi bunul său prieten, arhitectul Cristofi Cerchez, au coborât în plin câmp pentru a discuta despre un proiect. Nicolae Minovici cumpărase un teren întins la margine de oraş, în preajma barierei, unde dorea să ridice o vilă cum Bucureştiul nu mai văzuse. Terenul era uşor denivelat, fapt care convenea cu aşezarea unei grădini minunate, grădină care trebuia să pună în valoare vila, care dorea să o ridice aici.

 

Cristofi Cerchez încercase până atunci să convingă diverşi comanditari că stilul neo-românesc este pe cât de original şi frumos, pe atât de singular ca valoare arhitecturală. Şi aceasta într-un oraş încă destul de franţuzit. Nicolae Minovici a dorit să-i ofere bunului său prieten deplină libertate de mişcare într-un astfel de proiect. Când au sosit prima oara în aceste locuri de margine, era către sfârşitul iernii anului 1903. În împrejurimi se auzeau către seara glasurile lupilor, care înaintau cu curaj până către străzile marginase ale epocii. Adesea zăreai şi ciute, căpriori şi multe alte păsări sălbatice, care se bucurau de apele lacurilor din împrejurimi încă sălbatice, nepopulate şi aşadar, deloc sistematizate.

 

Era o adevărată aventură să locuieşti aici, singur, înconjurat de păduri şi câmpuri pustii. Aşa era această margine de Bucureşti la început de veac XX. Proiectul a demarat în anul 1904, pentru a fi sfârşit un an mai tarziu. Astfel a fost ridicată "prima casă în stil popular românesc", la bariera de nord a oraşului. Clădirea are un istoric bogat, iar situaţia ei actuală nu este cu nimic schimbată faţă de primii ani de existenţă. Din acest punct de vedere, mai ales muzeistic, este un sit aproape unic în Bucureşti.

 

Primul muzeu bucureştean de artă populară

 

Clădirea a fost ridicată pentru a adaposti colectia deja anunţată la data ridicării ei, de doctorul Nicoale Minovici. Compartimentele clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecţionate şi modul de expunere. Colecţia a fost îmbunătăţită între 1919-1940 prin valuri succesive de achiziţii. În clădire nu s-a locuit permanent dar, cel puţin până în 1937, aici aveau loc diferite reuniuni familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice precum şi diferite consfătuiri profesionale.

 

Muzeul Dr. Nicolae Minovici este primul muzeu bucureştean de artă populară. El a devansat proiectul ambiţios al lui Tzigara Samurcaş; Acesta punea piatra de temelie al actualului Muzeu al Ţăranului Român la 1912, dar clădirea (in forma actuală) urma sa se finalizeze abia în 1941. Nucleul patrimoniului acestui muzeu a fost organizat în clădirea Monetăriei Statului, cu sprijinul lui Spiru Haret, la 1 octombrie 1906.

 

La începutul anului 1906, muzeul Dr. Nicolae Minovici funcţiona deja ca un muzeu privat, care devansase iniţiativa publică. Colectia era expusa intr-un spatiu special organizat, ceea ce nu era cazul pentru impresionanta colecţie adunată de Tzigara Samurcaş.

 

În anul 1936 Nicolae Minovici si-a donat colecţia, impreuna cu proprietatea aferentă, în suprafaţă totală de 13.878 mp, Comunei Bucureşstilor. Potrivit actului de donaţie, vila urma să fie "pentru totdeauna " un muzeu de artă naţională cu denumirea "Muzeul de Artă Populară Prof. Dr. Nicolae Minovici". Vila era înconjurată de o splendidă grădină în stil 1900 la care şi-a adus contribuţia şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker.

 

Separat de muzeu şi parc se află "o ferma destinată culturii pomilor fructiferi, plantelor şi creşterii păsărilor". Exista şi un personal angajat reprezentat de un custode, un grădinar şi o îngrijitoare pentru fermă. Pentru plata acestora, precum şi pentru plăţile legate de întreţinere, lumină, apă, gunoi, încălzit, întreţinerea plantaţiei şi replantaţiei, reînnoirea păsărilor de la fermă, Comuna Bucureştilor urma să plătească lunar suma de 30.000 lei, surplusul privindu-l pe donator.

 

Interesant este faptul că "în cazul situaţiei economice sau financiare, leul ar suferi vreo depreciere, suma de 30.000 lei, fixată prin reprezentatul act se va mări sau micşora în raport cu valoarea leului astfel cum este astăzi stabilită".

 

Actul de donaţie a fost autentificat de Tribunalul Ilfov prin procesul verbal nr. 26.471 din 17 iulie 1937. La încheierea procesului verbal, au participat Dr. Nicolae Minovici, Dl O. Tataru care reprezenta Primăria Municipiului Bucureşti, Em. Odagescu, supleant delegat la Tribunalul Ilfov, secţia de notariat, asistat de dl. grefier ajutor Velicu. A existat şi un martor, V. Patru, "avocat personal cunoscut nou". În 22 octombrie 1939 s-a încheiat un nou proces verbal sub "ordinul ministerului inventarului Avuţiilor Publice" nr.85/1/1939 si 85/16/1939.

 

Dr. Nicolae Minovici a murit în 1941. Nepotul său de soră, care primise în 1938 o parte a proprietăţii doctorului, ing. Dumitru Minovici, va prelua de la unchiul său conducerea muzeului. Acesta va ridica între 1939 si 1942 actualul muzeu de Artă Feudală Occidentală, pe care l-a donat în 1945 Academiei Române pentru a nu-l pierde la anunţata "naţionalizare".

 

Marginalizare in comunism

 

La începutul anilor '70, muzeul a fost trecut într-un grad inferior, categoria a IV-a, act care la determinat pe directorul acestuia, Dumitru Minovici, să trimită un memoriu vice-preşedintelui Ioan Jinga. Prin acest memoriu, se arată că muzeul "Dr. Nicolae Minovici" este primul şi singurul muzeu de artă populară din capitală la 1919". Mai menţiona faptul că era director al muzeului din 1938, dată la care a facut o serie de donaţii de artă populară şi a intervenit cu plata lucrărilor de consolidare a clădirii după cutremurul din 1940, dată dupa care s-au realizat grilajele exterioare de forjat, precum şi gardul de lemn, schimbat în anii '90.

 

Numai în anul 1973 au fost organizate 16 expoziţii temporare, 5 expoziţii festive, 22 conferinţe, 4 concursuri şcolare, 8 şezători literar-artistice şi 6 seri muzeale. Memoriul este datat 1 martie 1974.

 

Nu ştim dacă muzeul a fost retrecut în categoria I-a dar, dacă judecăm actul din noiembrie 1977, se întrevedea cauza acestei recomandări. Mai exact, în baza Decretului 409/1955, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R., prin actul normativ H 5432 din 20 octombrie 1977 "solicită transferul" muzeului către o altă functionalitate. Astfel, Cancelaria Comitetului Central al PCR, anunţă la 1 noiembrie 1977: "Vă comunicăm că s-a aprobat ca următoarele puncte să fie transferate Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi închiriate oficial pentru deservirea Corpului Diplomatic sau ca reşedinţă de ambasadă: bd. Ana Ipatescu 39; str. Zambaccian 21A; str. Arh. Ion Mincu 15; str. Minovici 1; şos. Kisseleff 10 si (...) bd. Dacia nr 35 " .

 

Acest fapt l-a determinat pe Dumitru Minovici să intervină cu numeroase memorii către secretarul C.C. al P.C.R. Cornel Burtica, vicepreşedinte al guvernului, către Tamara Dobrin, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (18 noiembrie 1977) precum şi "tovarăşului Nicu Dobrescu", la aceeaşi dată. Prin memoriile respective, Dumitru Minovici afirma că "atât din punct de vedere legal cât şi din punct de vedere practic, nu ar fi oportună schimbarea destinaţiei acestei clădiri, fapt care ar produce nemulţumiri în rândul populaţiei". Se pare că delegaţia Indiei se arăta interesată de clădirea muzeului.

 

Muzeul a fost închis la 20 noiembrie 1978 prin hotărârea Comitetului de Cultură şi Educaţie al Municipiului Bucureşti, precum şi al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, fără a se preciza până la ce dată. Aceste informaţii le aflăm dintr-o scrisoare a inginerului Dumitru Minovici către Secretariatul de redacţie al ziarului "Scânteia", deoarece acest ziar publicase un articol intitulat: "renumele muzeului ar putea fi şi mai mare " (Scânteia, 11489, 22 iunie 1978). Acţiunea ziarului se înscria desigur în politica de susţinere a desfiinţării muzeului. Nu a fost desfiinţat, dar a fost închis, în ciuda memoriilor repetate către Tamara Dobrin pentru a se reveni asupra acestui act. A fost redeschis în 1985. În 1983, Dumitru Minovici trece în nefiinţă, lăsând soţiei sale, Ligia Minovici, calitatea juridicăa a celor două acte de donaţie pe care le patronase din 1945.

 

În 1982, muzeul a fost transferat spre administrare Muzeului Naţional de Artă al R.S.R. şi implicit Ministerului Culturii, Primăria Bucureştilor nemaifiind proprietara imobilului.

 

Muzeul trebuie restaurat

 

El a fost transferat spre administrare Muzeului Satului prin ordinul nr.11 din 21 februarie 1991. Cererea de transfer a făcut-o Muzeul Satului. Ordinul este semnat de ministrul culturii şi cultelor de atunci, Andrei Pleşu.

 

În august 1991 se reface gardul dinspre "terenul de cultură al A.D.P. Sector 1", moment în care, terenul vilei Minovici se "extinde" cu o fâşie de teren lată de 4 metri şi lungă de 72 metri. Dar acest teren aparţinuse de fapt vilei Minovici până la 1955, când a fost "transferat" Casei Scânteii. Începând cu anul 1993, prin cereri către Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Satului a prezentat situaţia precară a cladirii, care necesita un proiect de concolidare şi restaurare. Muzeul a rămas închis.

 

La 2 decembrie 1997, Guvernul Romaniei a hotărât "transmiterea ansamblului imobiliar "Vila Minovici", proprietate publică a satului şi a colecţiei de artă populară "Dr. Nicolae Minovici", în proprietatea publică a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti" - astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti. Transferul s-a încheiat practic la 20 mai 1998. De atunci s-a derulat o iniţiativă referitoare la concolidarea şi restaurarea clădirii.

 

În anul 2005 a luat fiinţă Asociaţia "Prietenii Muzeelor Minovici. În anul 2006, Muzeul Municipiului Bucureşti a demarat activităţi de igienizare şi reparaţii urgente ale clădirii. În acelaşi timp a fost amenajat într-o formă primară şi parcul muzeului. Aleea principală a parcului a fost reconstituită. În prezent, cu sprijinul Asociaţiei "Prietenii Muzeelor Minovici", au fost realizate proiectul de fezabilitate şi proiectul tehnic de execuţie privind consolidarea şi restaurarea clădirii, proiecte întocmite de o echipă coordonată de arhitectul George Polizu.

 

 

  • Sursa : Adrian Majuru, Familia Minovici. Univers spiritual, Institutul Cultural Roman, Bucuresti, 2005